Sunt vreo doua saptamâni de când aceasta întrebare iese din nou si din nou la suprafata din adâncul sufletului meu, dar niciodata nu merg mai departe ca sa si raspund la ea. Acum am descoperit, sau mai degrabaa am intuit ca poate mi-e frica de raspuns. Mi-e frica sa-mi  raspund la intrebarea mea. Oare ce-o fi  în spatele misterului? Ce face atât de dificila  tratarea, gustarea , descoperirea ei?

Înteleg deja. Pentru ca e vorba de Moarte. Raspunsul vorbeste de moarte. Despre moartea mea si implicit despre moartea fiecaruia din noi.

Si în aceasta descoperire nu frica, ci tristetea pune stapânire pe om. Tristetea renuntarii.  Ca nu i-a ramas nimic,  nu mai are nici în interior nimic, ce ar reprezenta valoare pentru viata, si în final oare insasi viata ei reprezinta valoare? 

Cautând sensul vietii ma aflu fata în fata cu moartea. Dar O simt deja, simt ca ea de fapt nici nu exista. Cuvântul moarte nu indica o fiinta, ea este o  existenta închipuita, personificata, dar nu fiinta; nu are forma, o  vad ca pe un voal. E ciudat ca nu e înspaimântatoare, ci din contra, chematoare, atragatoare , dar fara a fi ademenitoare, fara sa-ti întinda o capcana, e plina de dragoste, pace si iertare.

Care o fi secretul ei? Cred ca atunci inteleg sensul vietii, când înteleg ce este acest voal numit Moarte. Ar fi atât de simplu? Doar un fenomen ce trebuie descoperit si e gata Marea Intelepciune? A mea este experienta?

Pot primi oare raspunsul? Si nu trebuie oare sa aleg între cele doua lumi? Dar de ce  simt oare ca sunt doua lumi, doar  voalul nu poate separa nimic.

Si totusi.     Ma opresc brusc de câteva ori  în fata  zidului , desi ar trebui doar sa pasesc dincolo sa vad ce este acolo. Cred ca voi putea veni înapoi. Nu am niciun dubiu ca pot veni înapoi, nu asta e grija  mea cea mare, ci  faptul ca dincolo va fi atât de frumos, ca nu voi mai vrea sa ma întorc. 

Ce ciudat, vorbesc despre Moarte si simt ca e mai frumoasa decât viata pe care am trait-o pâna acum, si mai frumoasa decât ce am crezut pâna acum despre ea.

Trebuie sa existe  ceva mister. Propozitii paradoxale si caldura sufleteasca apare în mine  în legatura cu aceasta tema.

Oare de ce ma gândesc la asta de câteva zile? Stiu deja: ca sa descopar misterul Mortii. Înca o gratie Divina , un îndemn întelept si calm sa invat de la Ea, sa învat din Ea, sa ma mai apropii mai putin sau mai bine de Ea.

Stau înca în fata voalului. E de un gri-albicios dar cu multe puncte colorate: roz, portocaliu, verde pal. Multe puncte colorate, dar în întregime e un gri-albicios. Peretele întreg flutura usor ca si matasea miscata de o adiere usoara.

Simt ca nu sunt singur. În spatele voalului se aduna fiinte puternice, robuste,  albe; dupa constiinta mea i-as numi îngeri. Da, le vad aripile. Barbati si femei, toti îngeri. Toti albi si stralucesc prietenos.  Surâd si eu.

Doamne! E luna plina, trecut de miezul noptii cu câteva minute, 8 octombrie, si eu ma întâlnesc cu îngerii mortii.  Dar pentru ce oare? Curiozitatea  mea m-a adus aici, asta nu pot reprosa nimanui.

Întrebarea  care ma preocupa  trebuie sa fie o cheie ca din cauza ei sunt aici din liberul meu arbitru.

Daca sunt aici, nici nu mai vreau sa plec. Exista o cauza ca sunt aici, desi nu înteleg înca, dar simt ca trebuie sa merg mai departe, chiar daca 

O Doamne! S-a deschis voalul. Ca la teatru s-a deschis cortina si trei sau patru îngeri albi pasesc spre mine si ma prind. Ma apuca de brate si ma duc. Ma duc dincolo de voal.Sunt patru. Doi ma tin de încheietura mâinii, doi ma sustin din spate la umeri. Nu ma împing, dar ma dirijeaza hotarât. Nu aud glasul lor, dar le simt calmul. As putea sa spun ca e înfricosator, dar nu e, nu am habar ce se va intampla, desi cred ca înteleg perfect ce se întâmpla.

Ma aflu într-un loc întunecos. Nu ma mai tin de mâna, m-au dus in locul unde trebuia.  Aceasta camera  întunecata este camera Judecatorilor.Nu stiu de unde stiu. Simt ca ma  JUDECA.  Adineaori au cazut voaluri de pe mine, straturi de aura, si stau gol într-o încapere întunecoasa si  simt doar  ca sunt în fata Judecatorilor. Îi  simt numai.  Aerul este solid, locul curat perfect.  Vai, nu gasesc cuvântul potrivit pentru aceasta perfectiune ciudata. Dar aici totul este impecabil, totul  ceea ce sunt eu este vizibil, îl vad si eu . Îmi curg lacrimile, poate plâng în hohote, dar nu de judecata sau de frica, ci de puterea adevarului, de posibilitatea confruntarii. A fost un moment infricosator de înaltator.

Ei spun ceva. Citesc sentinta. Nu înteleg cuvintele, dar simt ca nici nu sunt importante,  simt ca sunt doar pe o banda rulanta si înca din momentul când am intrat aici, stiau deja  ce vor citi. Simt ca cel care ajunge aici, se confrunta cu soarta sa decisa .

Acum percep  iesiri. Iesiri în alta parte. Oameni si suflete, care au trait mai devreme, si figuri ciudate demonice curg  in siroaie prin diferite tunele. Cel mai des vad banda rulanta cu doua sensuri încarcata cu sufletele oamenilor. Asta înseamna  ca si eu mi-am pierdut trupul? 

Exist, dar raspunsul totusi este:  da.  Nu mai sunt judecatorii. Simt ca au avut observatii, dar nu au pronuntat sentinta si nu am primit pedeapsa. Dar m-au cântarit. Simt hotarât ca m-au cântarit, si e bine ca  au avut numai observatii.  Pe drumul pe care ma aflu acum e înca întuneric, si parca trebuie sa astept ceva. Parca suntem  într-o sala de asteptare, si asteptam sa ne cheme. Sunt singur, dar simt ca sunt multi lânga mine, la fel de singuri si ei ca si mine.

Încotro merg mai departe, ce se va întâmpla cu mine? Curiozitatea este iarasi cel mai puternic sentiment din mine. Si de ce descriu toate acestea? Probabil pentru ca  toata lumea ajunge aici, toata lumea e purtata la fel, toata lumea e masurata la fel. Toata lumea la fel. Ce bine ca e asa. În acest loc bizar cel mai bun sentiment este ca totul e atât de perfect si precis. Omul  poate sa aiba   încredere în Moarte, poate fi convins ca  aici e o evidenta si o cântarire corecta, gresala nu exista,  aceasta  notiune niciodata  nu a fost folosita aici. Care e tehnica lor, as fi curios sa descopar odata. Si înca mai astept în acea sala de asteptare intunecata.  Sentinta a fost data; as  scoate un sandwich daca as  avea la mine. E chiar acea situatie.  În  acele momente  de usurinta  simt ca multi pleaca pe ultimul lor drum din sala de asteptare. Fiintele acestea sunt întunecate, culoarea lor e fumurie, neagra.  Ele  coboara pe scara rulanta  si stiu, ca ele  nu au cale de întoarcere de acolo. În capatul de jos a  benzii arde un foc cu flacari rosii si galbene si banda rulanta are o singura directie: în jos. Am timp de contemplare. Asteptarea mea este o posibilitate de gratie  ca sa vad si sa  simt cum se întâmpla  lucrurile aici.

În sala de asteptare a unui aeroport am simtit ceva asemanator. Privesc pe geam la avioanele care urca  si coboara, vin si pleaca.  Curg sirurile,  si eu numai  stau si îmi astept rândul.  Am biletul în mâna  pentru ca  sentinta a aratat pentru ce sunt demn si pentru ce nu. Numai ca  eu nu stiu înca.

Oare cât este viata?  Pun întrebarea  pentru ca  am timp sa  înteleg cum am ajuns aici. În acest loc întelegem cu adevarat sensul vietii.  Când doar asteptam si privim dupa rândul sortii noastre. Viata  mea pe care am avut-o dincolo de voal, o vad ca pe un bob de mazare în palma. Nu e atât de verde precum ar trebui sa fie,  ceea ce indica  ca  maturitatea vietii mele nu este cea mai buna,  adica  nu am trait  viata la maxim. Dar  totusi mazarea  nu este neagra ci putin galbena. Necoapta si decolorata.

Atât este deci viata mea. O vad  comprimata  si concentrata în mâna mea,  dar nu lipseste nimic din ea. Aud catelul latrând, vad  scaunelele din gradinita, patuturile unde dormeam dupa masa, scarile din scoala,  camasa  alba, cravata  albastra,  nota 3 la lucrarea de cunostinte de  mediu,  o vad pe Kinga din 7 B., la parter cum îmi zâmbeste,  foaia de admitere la liceu, chipul profesorului,  cum ma  întreaba  despre sensul jocului,  si fata  îngrijorata  a mamei mele de  dincolo de usa salii de examen. Toata lumea este acolo, toata lumea.  În palma mea.

Si plâng deja în hohote. Nu stiu de ce, dar plâng din rasputeri. Pentru posibilatile pe care nu le-am trait.  Cred ca  gasesc cu greu  din acelea pe care le-am trait cu adevarat. Dar cel mai rau e faptul ca numai pe mine ma  pot învinovati pentru ele.  Oare de ce nu le-am trait atunci?

Ma linistesc.  Stau în sala de asteptare,  dincolo de camera de sentinta,  cu viata mea cât un bob de mazare în palma.  Acum stiu ca  ma pot întoarce. Stiu ca exista  o portita din sala de asteptare prin care într-o clipa  ajung din nou la voal,  si nimeni nu ma  opreste sa ma  întorc în trup, în viata mea.

Am ajuns, sunt aici.

Atunci cât valoreaza  viata?  Desi am vazut  si am trait multe,  nu am un  raspuns.  Si totusi.  Viata  valoreaza  atât cu cât o umplu eu.  Doar atât,  si ce mult înseamna asta.

/interpret: Terezia Ibolya Kiss/